Treci prin ea pe stradă și întorci capul îngrozit de cavalcada membrelor aflate într-un echilibru precar. Poate crede că privirea, suspendată de sprâncene întocmai precum punctul semnului de exclamare, înseamnă contemplare sau chiar abandon admirativ și nu groaza de a fi săvârșit o crimă în mod involuntar, de a fi atins o fragilă piesă de domino ce este gata să antreneze după sine toate oscioarele sale vizibile, ale umbrei la modă, ale anorexicei.
Ea este femeia zilelor noastre, un adevărat „modus vivendi” latin și la propriu și la figurat, care a ajuns să fie protejată prin lege în Argentina, lege prin care meșterii croitori sunt obligați să cheltuiească material în plus nu din cauza cerinței pieței ci datorită toanelor politice. Căci, vezi Doamne, nu voința proprie a duduilor ar fi cauza acestei subnutriri ci producătorii de articole vestimentare care, „sadici”, creează modele minuscule pentru a încorseta cărnurile Evei și a le reduce până la stadiul de glumă în mișcare.
Ooooo, da! Ea este femeia producție proprie probabil după o idee importată deoarece la case mai mari se știe mai bine... Și nu mare mi-ar fi mirarea dacă printr-o „ordonanță de urgență” ar apărea și la noi această lege absurdă care ar obliga industria de textile să fabrice măsura XXL și nu ar obliga(sic) femeia să se îngrașe pentru respectiva măsură.
În fond eu sunt acum doar răutăcios luând în răspăr o ființă chinuită care pur și simplu a uitat să fie femeie din dorința de a fi în ton cu „ceea ce se poartă” la noi în ultimii ani, kitschul în tot ceea ce înseamnă viața, iar în acest caz: „femeia șnur”, femeia care se strecoară gemând în blugii de mărimea unui degetar, ciugulește grâu încolțit, care își privește cu invidie umbra la asfințit și „dă bine pe sticlă” chiar dacă sticla nu este decât perechea de ochelari de soare a unui trecător.