„Ia uite la jidanu’ăla, vrea și el ceva acolo...cât o să-i mai suportăm noi, rromânii pe jidănașii ăștia...” frecvente discuții, frecvent prilej de pierdere a timpului și eventual a banilor celor care ne dau salariul.
Am mai spus-o. N-am fost singurul. O mai spun. Românul de rând are o tendință aproape impudică să-și găsească vinovați. Alții decât el, evident. Bla, bla, bla, hoții aceia care ne-au furat țerișoara, care au construit Viena cu aur translivan, pluto-masoneria, etc., etc. Vorbărie jalnică și tristă de inși rupți în coate și în fund. Vorbărie de oameni fără nici un țel în viață. Oameni ratați. Ratați de când s-au născut. Din părinți ratați, din bunici ratați. Toți însă cu această ură ancestrală împotriva străinului, împotriva celui care e altfel decât ei. Asta e marea majoritate.România naționalismului de doi bani a lui Iorga, Goga și A.Cuza.România lui Nae Ionescu, a Decemvririlor, Nicadorilor .Nu comuniștii ne-au făcut așa. Așa am fost noi. Învățați să urîm. Din păcate. Pentru că teribila energie cheltuită am putea să o folosim mult mai eficient la altceva. Am deveni campioni mondiali la traforaj viteză. Sau la cine știe ce.
Văzută de afară, România este o buburuză care se studiază la lupă și descoperă ce multe pete are. O bună parte din povestirile noastre patriotice a la Dumitru Almaș sunt pur și simplu ignorate. O altă parte s-a petrecut exact pe dos- dar nu contează, noi să fim sănătoși. O altă parte nici nu există.
Și atunci, ce rămâne ? „Ceea ce aprig îți dorești, va rămâne”, spune Ezra Pound. Va rămâne o țară de perdanți făcând politică de cafenea în Cișmigiu. Sau poate rămâne numai munca cinstită. Cea concretizată în ceva- și nu în simple baliverne sau frustrări legate de pixuri, mixuri și dixuri.
Trebuie să fim frustrați de noi înșine. De incapacitatea noastră de a fi mai buni, mai competitivi, mai maturi.
Un site literar nu trebuie să fie un pension de domnișoare. Nu putem scrie în secolul XXI ca la „Notre Dame de Sion”. E absurd cine face asta.
În schimb, cenzura trebuie să o avem noi. În sufletul nostru, în inima noastră. Atunci când știm că vom răni niște sensibilități. Și să ne întrebăm –merită ?
Trebuie să avem un minim de bun simț. Și să ne gândim că atunci când scriem, putem răni pe cineva. Chiar și prin simpla includere a sa printre jidănași, bozgorei sau alte lighioane simpatice.