Laringele este privit ca organul generator al vibrației sonore purtătoare a unor frecvențe constructoare dar și ucigașe. Probabil și atunci ca și astăzi binele nu s-a putut impune și diabolicul a câștigat partida. Proiectanții i-au limitat potențialul distructiv și laringele a intrat în dizgrație ajungând ceea ce îl cunoaștem acum... instrumentul logoreei sau al poluării sonore.
O legendă celtă povestește de un crai nobil și viteaz care într-o zi a dorit să-i facă o vizită mai marelui locului. Bătu la poarta cetății, spuse cine este și ce voiește, dar gărzile nu-i deschiseră și-i spuseră să plece că stăpânul e prea ocupat. Fire răbdătoare dar și tenace încercă și a doua zi. Slujitorii îi strigară sudălmi, cerându-i să nu mai apară pe acolo. În ziua următoare veni din nou și îi spuse, încă liniștit, șefului gărzii că dacă nu-i deschide poarta să poată ajunge la mai marele locului, va striga odată atât de tare că toate femeile din cetate își vor lepăda pruncii din pântece. Înțelegând imediat la ce pericol își expune supușii, mai marele, dădu poruncă să-i fie înfățișat ciudatul oaspete [90].
La capătul celălalt al timpului, adică în zilele noastre, elvețienii au decretat, pentru liniștea lor și a bankerilor, pentru depoluarea sonoră a cantoanelor, extirparea corzilor vocale tuturor câinilor din teritoriu. Să nu se mai audă nici măcar mârâitul. Singurul zgomot tolerat rămane desigur, zornăitul...