DREPTUL VITAL

Mi s-a tăiat dreptul la fericire. Tocmai atunci, când am fost mai aproape de ea. M-a vândut fără pic de regret și m-a dat drept mâncare hienelor nesătule. Sunt atât de nefericit, să cred că toate acestea, pot fi adevărate! Pot face priză sufletului meu atins. Da, pentru că mă simt atins, pentru că sunt o victimă în cele din urmă, care-și cere drepturile. De ce nu suntem și noi, cei loviți în inimă, răsplătiți într-un fel sau altul, pentru pierderea grea prin care trecem. Păi da, că ne-am pierdut rațiunea de a fi, fără fericire! Suntem fără să vrem ființele care au nevoie de așa ceva, pentru că cine își pierde fericirea, pierde noțiunea de a fi, de a exista în final.
La călugărie! Mi-am zis. Acolo-i locul meu, de acum voi fi un om liber, să fac ce vreau. Dar ce mă fac cu cealaltă parte a vieții mele, care mă trage de mânecă și mă imploră să rămân. „Să continui acea viață de nepătruns?” Încerc să-i răspund impropriu. Viața ascunsă, cea pe care o știu doar eu, aceea a picat pe gânduri. Supărat cerând îndurare într-un final și spunând că nu este cea vinovată. „Da, numai că, erai descoperită!” Și aici, iar nu-mi convine, ca viața mea, cea ascunsă să fie descoperită fără voia mea, așa ca un capac pe care-l iei de pe oală. Că până la urmă ce este viața, altceva decât o oală în clocote, ce fierbe atâta timp cât are tăria să fie înfruntată la maxim. Să nu uit! Nu trebuie să dau pe-afară! Mi se risipește din lichidul vital, al cunoașterii zilei de mâine. Ce ciudat.

Dragoș NONCIU