Nisipul e ud, noaptea e lunga, ziua e scurta, iar povestea noastra a fost traita prea repede. Pe repede inainte. Iti mai aduci aminte diminetile cu rasarit de paradis, noptile ce veneau cu suier de poveste. Cate zile am asteptat rasaritul ca pe o zana buna. Cate nopti ne-am dorit sa fim unul langa altul. Cate zile in care soarele doar s-a ascuns, si cate nopti in care luna fugea departe. Multe au fost si putine au ramas. Lacrimile prind conturul ochilor si se scurg spre infinit. Timpul iese din tipar si sta linistit. Se simte singur. El care pana mai ieri alerga prin secunde, minute sau ore azi sta si se uita. E mirat, confuz, nemultumit. Se aude un oftat departe.
O mana cauta o alta mana, dar acea mana nu va mai fi niciodata acolo. Un sarut a plecat in cautarea ta dar s-a intors singur si nefericit. Toate povestile frumoase se opresc la un moment dat si nu asteapta sau accepta continuarea. Urechea e obosita sa mai asculte, gandul e prea suparat sa inteleaga, vocea e prea ragusita sa mai spuna. Povestea s-a terminat. Toti uita, 2 plang si nimeni nu intelege. E timpul ca dragostea sa plece la culcare. Trebuie sa viseze, trebuie sa caute alte "victime". Ieri sau azi sau maine, asta poate fi povestea oricui. Dragostea nu are nevoie de rutina, ci de pasiune si imaginatie ca sa fie cateodata "resuscitata".