ACORDURI DEZARMANTE


Franz-Peter Schubert s-a născut la 31 ianuarie (1797), la Viena. A fost un copil genial. Geniul lui muzical, vădit atât de precoce, l-a făcut pe Antonio Salieri să spună: “Dumnezeu însuși îl inspiră”.
Compunea în joacă. Niciodată nu a știut să facă bani din muzică. Din 1813, în câțiva ani, avea să scrie 2 simfonii și între 200 și 300 de cântece, inclusiv piesa magistrală “Gretchen am Spinnrade”. Spre deosebire de Mozart, Beethoven, și în special Wagner, Schubert nu era conștient de propriul geniu. Numai în ultimii ani ai vieții a realizat importanța a tot ceea ce compusese, și și-a scris majoritatea operelor pe partitură. El a scris o muzică romantică, utilizând idioame clasice.
Diamantul operei lui este simfonia a 8-a, “neterminata”. Ea cuprinde o muzică niciodată scrisă, nici înainte, nici după Schubert; din simfonie lipsesc partea a treia, și a patra.
În vara lui 1818, ocupa poziția de profesor de muzică al fiicelor contelui Esterhazy. Scrie în această perioadă muzică la pian, pentru 4 mâini. Un lucru neobișnuit al acestor compoziții este acela că mâinile pianiștilor se ating adeseori. Aceasta a fost, probabil, o cale intenționată pentru a atinge mâinile tinerei contese Karolin, pentru care Schubert manifesta o puternică afecțiune.
Mă gândesc că drumul oamenilor spre Europa nu trece prin bariere artificiale, dacă un geniu al Europei nu știa să facă bani din pasiunea vieții sale, chiar dacă unii cred că viața se rezolvă prin unificarea sufletelor într-un singur ban. Mă gândesc că dacă compozitorii Europei comune ar compune muzică de pian la patru mâini, pentru a atinge fiecare european mâna femeii iubite, am înțelege altceva din libertate. Mă gândesc că dacă mulți oameni ai modernității și-ar scrie viața în ultimii ani, ar lăsa în urmă doar câteva facturi neplătite, câteva concedii neterminate, câteva kitch-uri mass-media nevizionate. Mă gândesc că Dumnezeu inspiră geniile să cânte, doar, doar, urletele belicoase ale maimuțelor planetei, pentru portocale, să fie acoperite și uitate.