Dragule, drag...

Mă simt la inceputul sfarsitului... sunt vinovată de tot pustiul acesta ce m-a intampinat.
Lumea mea despre care spuneai ca e mică, lumea ta despre care spuneam că e mare, s-a dizolvat in plecări repetate pană la un definitiv drum fără de intoarcere...
Aveai dreptate, in povestea noastra de iubire - nu era loc pentru nimeni altcineva... Noi am fi fost suficienti pentru fericire... Aveam bagaje sentimentale, ce bagaje!!! Ce chipuri cu ochi de cicoare, ce maini intinse a ajutor, a povață... a poftă de drum...
Si n-am stiut că impreună ne-am fi strecurat mai usor prin poarta fericirii, lăsand naibii bagajele de izbeliste...
Si azi, singuri in două pustiuri complementare, străini de iubirea ce ne adunase a cantec, privim cum se duc pe apele timpului bagajele noastre, bagaje cu ochi de cicoare, bagaje ce, in inocenta lor, nu stiau că pentru ele ne-am ucis amandoi - Iubirea.
Si, a venit inceputul sfarsitului, nu, nu de moarte mă tem, fizic nu mă mai atinge nici o durere... sufletul mi se stinge si lucrul acesta mi se pare mai dureros decat orice altă durere... Imi simt sufletul rece, simt pietrificarea dorului ce-mi erai... simt că nu mai am aer, văzduh pentru linistea privirii tale pustie de mine, clipa aceea numită văzduh si lumină...