lumea ta e albă și netedă ca o piatră frumoasă de râu.
peste tine au trecut vremurile ca mângâierea apei și acum crești într-o palmă de femeie, femeia ta sau poate doar femeia pământului.
din când în când, doar ploaia îți mai amintește de mirosul algelor și-atunci visezi.
tot neted tot alb.
te odihnești în palma aceea ca într-un cuib de cald și de bine, unde numai picăturile ploii răscolesc amintiri mărunte, neavute, de neliniști și de ce-ar-fi-fost-dacă.
lume de piatră netedă și albă.


a mea e un apus vânturit, un amestec de nori, de cer și furtună, astfel e singura explicație de ce prin lume bântuind, o lume întreagă m-am căutat.
n-am reușit decât să adăst uneori, preț de câteva clipe, prin palma unui înger mai răbdător, cât să schimbe răsăritul pe asfințit sau ziua pe noapte.
câteodată, s-a întamplat să mă aplec prea mult spre pământ, după un loc de tăcere, dar m-am izbit de un cocoș de tablă pe vreun acoperiș, unul din aceia care scârțâie prelung și păcălesc doar vântul.
rămâneam astfel răstignită în ciocul acela ruginit, ca un Prometeu expirat și patetic și tălâmb, cu ficații roși pe dinăuntru de un la fel de ruginit regret.
aveam și noroc: se întâmpla ca salvarea să vină brusc, nesperat, dintr-un fulger pornit din cine știe ce cotlon de memorie și astfel, amorțită, eliberată, mă prelingeam din apus spre pământ, adormind o resemnare calmă.
nu știu însă cum se face dar de fiecare dată mă trezesc tot furtună și o iau de la capăt, rotind un vârtej între cer și pământ.
lume de nori vineții, jinduind să fie lume de piatră albă.



vezi
de ce
e
doar
imposibil?