între patru ochi –
apusul a răsărit
într-o lacrimă.


Câteodată se întămplă ca atunci când suntem mai grabiți să ne împiedicăm de un vers și să ne miște. Astă seară m-am împiedicat nu de un vers, ci de un tristih care mergea pe mijlocul strazii. M-am ridicat de jos, i-am scuturat silabele, l-am privit in ochi. Nu erau oblici, deși genele lui aveau înscris codul lui 5-7-5. Floarea unui cireș oltenesc pe semne…

“Priviți-mă-n ochi!
Vedeți ce blând răsare
în voi - apusul?” *

Nu că ar fi ceva rău cu cireșii oltenești, cu flori puțin șui, din care sare blând apusul drept în ochii noștrii… Doar că pe foile lor sunt scrise atâtea întrebări la care de obicei nu răspunde decât vântul trecând drept prin mijlocul autostrazii pe care ne postăm zi de zi sufletele de hârtie.
Am prins câteva care mi-au trecut pe deasupra capului. Cele care zburau mai sus, s-au dus… Cele pe care le-am prins sunt țintuite cu magneți de frigider până le schițez sumar portretul.
Întrebarea despre apusul reflectat din ochi în ochi ca o undă – abstractă și puțin științifică. Întrebarea despre apusul nostru, la care rareori avem vreme să reflectăm, gravă și în același timp charismatică . Întrebarea despre răsăritul în ochi al ultimului roșu, vizuală și chiar cumva agresivă. Întrebarea despre blândețe, puțin perplexă, dar totuși curioasă…
Și chiar întrebarea despre rostul desfacerii unui haiku in componentele conexe, filozofica și ușor izolată de grup.
Împerechierea acestor întrebari cu raspunsurile care să le pună un zâmbet în colțul gurii nu e lucru ușor. Dar nu e ușor nici să las tristihul singur hai(k)hui după ce mi-a stricat bunătate de grabă. Așa că mai stăm o clipă în mijlocul străzii, pe dunga de un roșu blând.


* "Răsăritul" de Miron Manega
http://www.agonia.ro/index.php/poetry/117596/index.html