Am văzut apoi cum Samael cosea aripi de fier unui bătrîn senil ,care cu fiece cusătură devenea mai mic ,încît atunci cînd fu aruncat spre nicăieri ,înțelese întîia oară că va atinge porțile subuniversului.Nu din mijlocul furtunii nici ca un sursur ,nici chiar ca o lumină a elohimilor bătrînul își lepădă aripile negîndu-se în lacrima lungă a timpului atomic.Fiind prin preajmă mă minunai întîia oară dar nu de cele văzute ci de aripile ce mi se cățărau, pe un spate neapostolic și durerea asta nu era una omenească nici neomenească ,ci mă făcu să văd eonii ce străbăteau lumina pe cerul ultim al lumilor ce încă necreate dădeau să se audă în umbră prime șoapte.Apoi mă stropii pe față c-un bulgăre mare de tăciune rostogolit și Satana se lepădă de mine.
Deodata in barca nimeni ierurele diparu.Nu va inteleg sa cred ca este ceva personal?