"Fiecare trup fumează în iad. Fiecare trup frumează în iad."

Afară plouă, e 9 PM. Ador ploaia și cafeaua rece, băută la un amărât de 9 PM. Dar azi, acum, în capul meu, timpul și ploaia sunt reflecții în vid. Ies pe câmp, desculță, mă învârt cu mâinile în aer, trupul în ploaie, tălpile și sufletul în noroi. Intru în casă, mă dezbrac, îmi fac o cafea. Mă târăsc confuză prin baie, mă arunc ca pleznită în pat, goală și palidă, îmi aprind o țigară ; îmi curge sânge din nas și aștept. Ieri am mulat un elefant. Vreau să fac schimb cu el; să nu mai urlu și să plâng de durere, să nu mai văd, să nu mai aud, să nu mai simt sau să gândesc, să stau indiferentă, meditând, pe un raft prăfuit și gol. Exil și satisfacție.

Neg nevoia de oameni, revin în fum și aromă; un prieten te ajută cu sufletul, un psihiatru cu mintea. Într-adevar, creierul e singura substanță cu adevarat divină, și tocmai, așa bolnav, îl al pe al meu.
El a fost arma exciziei iubirii lunatice, a fost primul... Din cauza lui am ajuns cu degetul pe trăgaci. Aș spune tipic, dar e prea oribil.

Stăteam în apa rece din cadă, cu buzele rujate în sânge și îmi simțeam nările călduțe. Așteptam să vină Lepa, să-mi aducă o țigară și să mi-o aprinda. Să-mi sărute buzele și să se bage, îmbrăcat, lânga mine, în apa sloi. Să ma strângă în brațe, să-mi șteargă rujul organic, să fredoneze Bonedriven, să mă lase să ma joc din priviri cu acei ochi mari și gri, iubitori și calzi, uneori rimelați, să-mi spuna pt ultima oară „Te iubesc” și apoi să mă lase să mor. Toate s-au intâmplat, dau eu n-am murit.
Stăteam în apa rece din cadă, cu buzele rujate în salivă și îi simțeam buzele sărutându-mi fruntea. Asteptam neștiind și nevrând s-o fac. Negare și exil mintal. Și apa s-a-ncălzit cu roșu aprins.
Apoi m-a trezit un zgomot. M-am dus, sprijinindu-mă de pereți, lăsând dâre optimiste de apă în urma, să văd. Erau Lucian și elefantul; de data asta un elefant cam spart. S-a spart elefantul. A murit înaintea mea. Înțelegi?

"Dragostea nu alungă dorința de moarte. E o altă mască a ei."

Sfărâm o ființa; prin sărutari îmi împart inima albastră. Tăiați de timp și nostalgie, ca într-un embargo, estompez un nimb intim, profanez un suflet prea puțin adulat, cu mintea la cel aferat – uzurpatorul și frumoasa coz - ; am tot dreptul să o fac... Devin neurină, refulez a neurastenie. Redevenim hermafroditiști, vărsăm sânge, lacrimi, sperme; ne iubim.
În 14 dansuri triste, albastre, din Luna Aerolit, privesc la cel de netins, mă intorc și vărs a sărat în mare pt fiecare sărut. Mă scurg într-o altă dimensiune, cum mă pierdeam la 5 ani prin cearceafuri.
Ador ploaia și cafeaua rece, băută la un amărât de 9 PM...