Þinându-ne de mână,
potecă peste timp bătătorim,
rămân în urma noastră,
flori albe și glasuri de copii.

Din când în când,
ne-mpiedicăm de gloduri
și ne dor,
mâna îmi strângi și mă ferești
din calea lor.

Sub talpa noastră când călcăm,
piatra se face drum,
pe șir de ani alunecăm,
eu frunza ta,
tu creanga mea de aur.

Þinându-ne de mână,
descoperim sensul luminii,
în mugurii de primăvară.

Pe rând,
rupem culori din anotimp,
umerii să ni-i împodobim.
Mai selectăm și fulgi de nea,
nostalgic,
pe tâmple îi oprim.

Ploi, zăpezi,
ca un liant,
pe mâinile noastre, cad
peste timp.

ÃŽncet,
amurgul coboară pe creste,
cu pașii în cadență de soldat.
Poteca,
bătătorită în urmă rămâne,
un soclu monolit, pentru urmași!


4 septembrie 2009