în fața ferestrei,
un perete de stâncă.
deasupra,
doar cer și tăcere.


n-ai unde să pleci.
când fugi, zgomotul tălpilor tale
te ajunge din urmă,
respirația, frica îți sunt omenești,
iubirea rămâne legată în trup
printr-o mie de fire.
e nevoie să fii răpitorul ce-și roade
piciorul strivit
în capcană,
să muști și strigi că nu doare,
să crească uitarea pe răni
ca o pernă de mușchi
peste prag.


n-am unde să plec.
mă las înghițită de viață.
în acest întuneric
voi fi greu de găsit.