nici măcar nu mai reacționez
acum, că tot dau peste oameni
care folosesc plânsul
drept corector.



nu se pot spune prea multe despre
pași urnind văzul dintr-o fisură într-alta
nu mă refac cu una, cu două
este nevoie de mult tact
dacă tot am să întineresc muchiile
acestor brațe

rareori strig pe nume
tăcerea pe care o pregătisem la urmă
este oarecât veriga-lipsă dintre mame
și dumnezeu.

și dacă ar fi să rup tot ce-mi cade
pe mână, ai rămâne fără bandaj
copaci sau glas. desigur, atunci nu te-aș
mai numi uituc. dar dacă am să înmoi pe limbă
moartea, e mai ușor de răbdat
singurătatea asta care unge
cu vaselină?