mai pune-mi în balansul clipei
privirea ta șăgalnică și vie
ca, renăscut după Apocalipsă,
să mă redau ca altădată ție.

ca două vipere de după năpârlire
încolăcite-n spume,piatra saccră
s-o reclădim ca altădată,
să fim și tu și eu minune.

prăpădul clipei ce ne mulge
terifiant și violent
ca pe un uger care plânge
cu sânge-n loc de lapte consinstent,

ne primenește hainele în zdrențe,
desculți prin glodul înghețat
să rătăcim pe drumuri de planetă
de la un pol la celălalt.

ne amăgim ca niște sepii
călcând coclauri de corali
distruși de violentele tțunamii...
purtăm pe chipuri măști de carnaval.

nimic statornic și nimic benefic
în jur ruine sunt și lăcrimări tăcute...
există-n lume-o mare-ncrâncenare...
după desfrâu va fi virtute?

n-om prinde cerul măturat de nori
nici adevărul făr-escamotare,
dar încă mai trăim ,iubito,
să ne spălăm de mâzga ce ne doare.

eu încă te mai văd spendoare,
încă mai vrea să te ating,
mai vreau o ultimă valsare
pe podiumul ce pare putrezit...