ochii
ca două ultime dorințe
ca două ultime joburi simultane pentru care nu-ți vezi copiii cu lunile
doi canini care mușcă din luna plină până noaptea țâșnește și bate la una cu inima
două mâini părăsite care smulg stelele de pe cer oferind un întuneric imaculat

îngroapă-i
îngroapă-i cât mai adânc
până vor simți rădăcinile pământului
până vor dizolva oamenii reci

Gabi
să lași uitarea să spargă ca un tanc
fortificațiile acestei dimineți și norii să se sprijine
pe cariatidele vieții tale chiar dacă la ieșirea din poem
carnea pe care o îmbraci devine
din ce în ce mai grea