mulți, doamne, din vechii cunoscuți
și-au lăsat de izbeliște catrafusele vieții
și-au evadat sub pământ.
mulți cu care am copilărit ne-am hârjonit
am râs am glumit au rămas suspendați în timp.
cei care azi ne întâlnim întâmplător suntem alții
scilodiți urâțiți boțiți de copitele cămilei
cu numele viață
depănăm amintiri, râdem știrb sau clămpănind
din proteze ne trezim străini unii cu alții
și-o zicem de-a proaste "băi ce-ai înbătrânit și tu..."
în virtutea inerției ne salutăm dând din cap,
unii nici nu-ți răspund. la ce să te superi,
îmi zic, fiecare-i cu viața burdușită cu de-ale lui,
ce, eu îl salut măcar în râs pe cel din oglindă?
auzim că x a murit. mimăm mirarea dar după câteva
întrebări la care nu se așteaptă răspuns
o dăm pe "asta-i viața, dumnezeu să-l ierte" și gata.

ieri am afla că păsărarul, cel cu scatii canari
ninfe peruși a dat colțul.
era un tip deschis, jovial. părea că plesnește
de sănătate în primăvară când am cumpărat de
la el mei peruan. "crește des, viguros, pe margini mai
scurt, pe mijloc înalt, de pare stratul mormânt"
mi-a zis și a râs. cică ar fi merlit-o de la
un infarct. am fost la capelă și l-am întrebat
dacă după cules câteva boabe de mei pot să-i
arunc pe mormânt că doldura i-a fost inima,
ca spicul de mei, pentru păsări și lume...

n-a zis nimic. dar și tăcerea,
nu-i așa? e-un răspuns...