Omul este așa cum gândește inima lui, inima vrea să sufere, suferă împreună cu ea și corpul, sufletul, pielea, buzele, ochii chiar și creierul. De ce nu se lasă controlată și condusă? Poate nu mai are suficientă putere să se împotrivească, poate că nu știe ce vrea sau ce e mai bine pentru ea. Într-un final, a decis să accepte suferința ca a doua jumătate a ei. Și totuși, timpul le rezolvă pe toate, dar de ce ea nu vrea să fie prietenă cu timpul? De ce inima se încântă când creierul nu simte la fel, nu ar trebui să fie gemene, să adopte ambele aceleași atitudini? De ce când te întrebi ce-i de făcut, cum de trăit, nu știe să răspundă, parcă s-ar risipi printre amintiri, de parcă ar fi infidelă , orfană și ar fugi de la părinții ei. Și hoinărește mereu când rămâne fără susținere, zilnic, cu scopul de a-și purta de grijă singură, sperând la ziua de mâine... Și creierul trăiește fiecare zi de parcă ar fi prima pe care a văzut-o vreodată și ultima pe care o s-o mai vadă.
Necunoscând pe nimeni, umblă din loc în loc și se rătăciseră, rătăciseră drumul și nu-l mai găsiră.
Uneori, când are prea multe lucruri de făcut deodată, inima se așează comod, se relaxează și nu mai face nimic.
Ea doar așteaptă...