năzuroasă rău fusese iarna
pe mărțișor stătuse ca o caracatiță prinsă
cu ventuze de frig
nelăsând seva să suie la muguri

cu câteva zile-nainte de-april
a fost o vântoasă de-o noapte și-o zi
de ziceai că se rup în pod căpriorii

scăpat din chinga de nori soarele
recuperă timpul cu putere de vară
încăt pe patru april
- era ziua surorii mai mari de-aia știu-
cu tata făceam via să plângă

"taie Ioane nu-ți fie milă
cu cât plânge mai mult primăvara
cu-atât mai mult toamna râde cu struguri"
și-mi arăta ce și cum...

bucuros nevoie mare
de parcă făcusem o bortă în cer
că mi se publicase prima poezie
fericit peste poate trăncăneam
recitam din poeți dându-mă mare
și tata zâmbea...

apăi zise el mai târziu măi băiete
după cum zici tu pare că poeții
sunt precum copacii în floare dar
multe sunt florile și puține dau rod
și fiecare copac cu poamele lui
mai bune mai rele depinde de soi...
tu ești zărzărelul de colo c-o floare
de știu și eu ce să zic
te-am mai altoit eu de câteva ori și sper
da' tu să ai grijă la brumă...
am râs amândoi

clănțănesc singur în vie
și zărzărelul de-atunci e acuma bătrân
alb de floare-i ca părul meu alb...

da tată aproape de el am pus
cum m-ai învățat grămadă de umede frunzare
foc să-i dau pentru perdeaua de fum
în caz de brumă
cum nu am prea făcut
până-acum...