Am cunoscut oameni proști, incredibil de proști, care au aflat asta doar după ce au devenit formatori de opinie, cumva.
Am cunoscut oameni inteligenți, dar atât de naivi, încât oamenii proști i-au învârtit pe toate degetele unui suflet degenerat, astfel încât au ajuns să se întrebe dacă nu cumva ei sunt defecți.
Am cunoscut oameni care nu știau nimic despre ei, pentru că nu se întrebaseră sau pentru că nu-i pusese nimeni în fața unui astfel de gând.
Am cunoscut oameni doar cu suflet - creierul îl dăduse, la o parte, natura - , dar aveau atâta lumină în privire, încât puteau să facă inteligentă și o muscă.
Am cunoscut oameni despre care nu pot spune decât… că semănau cu muzica ascunsă în nisip, cu visul ca un loc îndepărtat, cu un om pe care îl iubești, cu lumea care stă - uneori, cu pereții strâmbi când e prea multă liniște, cu frica, realitatea care ne uimește, invidia, mănușa unui boxer, egoismul sau, pur și simplu, cu o piele, susținută de oase, căreia trebuie să-i învârtești cheia.
Am cunoscut oameni de toate culorile, toate părerile, cocoțați sau nu în jilțuri, cu buzunarele doldora sau cu ele îmbrăcate, pe dos, de aer, oameni care și-au pierdut nasturii pe fel și fel de scene sau care și-au legat de trunchi, cu furie, adevărul, dreptatea, moralitatea, onestitatea și care au încălțat în pantofii scorojiți, în loc de șosete, pielea subțire a umanului.
Pe toți aceștia i-am întâlnit, cândva. Vremelnic, soarta m-a rătăcit și, de atunci, îi tot caut ca învinsul care zilnic mai ia câte o lecție de zbor, de ca și cum aerul ar fi locul geometric unde aceștia s-ar afla. Dar, din nefericire, peste tot, în jur, nu-i văd decât pe primii. Sau… poate ochii mei au fost setați, ca o pedeapsă, să zărească restrictiv…

6 Iulie 2017