plouă-a sictir. pe dimineața asta ca un gard nou din șipci
de gânduri și vise, dumnezeu îmi pare un câine vagabond ce
se pișă. nu arunc cu pietre în el ci tai o felie de suflet și
i-o arunc din cerdacul existenței: ia, mă, și mănâncă. să
vii și mâine...

între noi e-o chimie a singurătății corozivă și grea. ne
întrebăm de ce glasurile dragi au muțit, de ce chipurile
dragi de noi se ascund, de ce, ce atingem cu gândul se
ofilește și moare, unde-i urechea, unde e gura, unde-i
iubirea de semeni?...

hăpăie felia și pleacă domol. era falnic cândva, câine de
pază. oamenii au renunțat la case și curți, și-au înghesuit
viețile între betoane și l-au lăsat de izbeliște.
aruncă în el cu înjurături și blesteme. oare de-aceea,
floacele blănii în năpârlire sunt pline de scai și corneți?

plouă-a sictir în toamna asta căuie... mă duce gândul la țară.
boasca din struguri nu fierbe, vinul e must, mai am de cules
la porumb și mere din mere-a culege și-n hardughia asta
de apartament sunt singur și-i frig și-aș vrea să dau drumul
centralei dar se umflă factura...

îmi pun un pled pe umeri și-n gând recit poezii estivale
din poeți care-au fost, care sunt și simt cum agale
cuvinte calde vin și se cer rânduite pe buze ca un
sărut și mă mint:

doamne ce caldă e viața
ce bine mă simt
câte suflete pereche am pe pământ
doamne ce caldă e viața

îmi surâde atât de frumos dimineața
o aripă de șoim parcă sunt
ce bine mă simt
doamne ce caldă e viața

eliberat de griji și necazuri
hăpăi din tine-o felie de soare
totu-i OK nu fac nazuri

parcă aș fi sub un duș de lumină
nimic nu mă doare
mi-i viața deplină...