spre apex, spre apex, spre apex copile al soarelui, ăsta îţi este destinul, îmi spuneam şi nu ştiam că-n năpădire de vis în subconştient doream refacerea oarecum a drumului făcut cândva de Hercule.
cu soarele încă în mine ascuns lunecând spre amurg, privesc peste umăr şi-n colbul drumului scurs, din coadă mai dau încă şerpii ucişi ai dorului de mărire...
nu, nu eu am spart tâmpla lui Linos cu piatra, chiar voiam să fiu ca Orfeu dar în conjunctura de-atunci trecutul părinţilor mei era compromis şi nu mi-a rămas decât să dau târcoale muzelor din Parnas făcând copii din flori cu Erato...
Olimpul mi-a fost interzis nu de voinţă străină ci de conştientizarea prostiei ce zace în mine de care să scap încă o viaţă şi nu mi-ar fi de ajuns. îmi plec, supus, capul mereu şi azi trecând pe lângă dicţionare...
mai văd cum încă mai fumegă cenuşa rugului copiilor arşi în timp când hidra trufiei era încă vie...
nu, n-am ucis lei ori mistreţi, cerberilor le-am dat doar cu tifla privirii.
recunosc am mai furat când şi când din sân câte-un măr dar numai de poftă, şi căprioare în laţ, nu zic, am mai prins dar doar să le mângâi şi să le simt pe grumaz răcoarea argintului de pe pulpe...
Megara mi-e viaţa şi eu încă în grajdul clipelor trudind fac haz de necaz zicând: cu nasul meu de vidanjor, locul ideal pentru mine ar fi ca paznic la porţile perlamentelor lumii...
aş vrea să pot sta, aşa, fără gând dar ele, gândurile, mă podidesc, năpârlesc în idei ce se cer îmbrăcate-n cuvint şi cuvintele-mi par peturi zăgăzuite în tâmplă, pleoştite, murdare, gunoaie şi cum aş putea cu ele să îmbrac minunile lumii?...
îmi tot întinde Megara cămaşa dar încă îmi umblă gol puşcă sufletul în raiul luminii, de ce să-l îmbrac să simtă arsura filtrului lui Nesus? în oglindă bătrânelul zice ceva. surzit de hărmălaia lumii doar de pe buze-aş putea să-i citesc zisa dar gura-i ascunsă sub masca pentru covid aşa că-l las unde e şi-mi zic că e la modă să faci din gunoaie "opere de artă". hai, du-te Ioane la peturi...