apele treceau tot mai departe, către mare,
vedeam cum se uita mut muntele la soare
și soarele se privea pe sine cum apune
și nimeni nu știa să îi cheme pe nume

căutam ceva dincolo de ape, cuvinte fixate în rădăcină
înțelepciune pe geana dintre întuneric și lumină;
poate că un zeu vechi ce se ascundea într-o carte
mă privea cam pe furiș dintr-o parte

cu umeri de aripă rotunzi, precum al serafimilor veștmânt
alergam cu norii în spate, greu era cerul de ploaie și de vânt
iar zeul cu trupul lemnos, cu ulmul de câmp pereche,
din cap până-n picioare mă privea dintr-o legendă veche

nu știam dacă eram râul sau doar norul,
atoateștiutorul, călătorul,
curgeam și mă treceam precum lumina cerii
în noaptea adâncită a-Nvierii

nu am fost să fiu altminteri,
nu a fost să fie ieri,
iar de mâini va fi să fie,
niciodată nu se știe...