Adaptabilitatea captează fluxurile normalității care dacă sunt continue și imuabile adaptabilitatea primește energii cu care neutralizează suferința și nefericirea și care impulsionează și incită viața contrabalansând negativitățile cu pozitivitățile și depinde de proporția lor pentru a gândi viața pozitiv sau negativ și pentru a-i demonstra sensurile.
Dacă fluxurile normalității alternează cu fluxurile anormalității adaptabilitatea decade în supraviețuire, când omul nu poate discerne dacă să acorde vieții sale un blam sau să vadă în manifestările și mecanismele sale finalități și finalizări cu brio, unde pozitivul iese din provizoriu și se încastrează pe un definitiv care postulează pozitivul în configurațiile și ipostazele vieții.
Supraviețuirea atrage provizoriul în manifestările și mecanismele angrenajului vieții, face tranziția de la dileme, îndoieli și echivocuri acide la certitudinea de tip simulacru că viața conține atât sensuri cât și non-sensuri și predilecția și pregnanța unora în fața celorlalte caracterizează un om optimist sau unul pesimist.
Supraviețuirea este înțesată de ipoteze ambigue, duale și fără transparență, se mișcă dedesubtul adaptabilității care are propensiune la concluzii, certitudini și limpezime și care crede că sensurile multiple ale vieții eclipsează non-sensurile și fatalitățile.
Când supraviețuirea se acordează la pozitivități face un salt calitativ pe o altă traiectorie care atinge punctele nodale conținând superlativele.
Supraviețuirea are o traiectorie destinală caracterizată de o penurie de puncte nodale în care se află evenimentele pozitive, întâmplările proactive și superlativele ascunse în mistere.
Supraviețuirea dacă elimină negativitățile și absoarbe pozitivitățile face un salt evolutiv și adaptiv și pe traiectoria ei apar o mulțime de puncte nodale înglobând oportunitățile, beneficiile, favorabilul și avantajele care împreună construiesc beneficul.
Să facem saltul de la adaptabilitatea înțesată cu normalități pliate pe teluric, concret și cotidian la extra-adaptabilitatea procesând și cizelând extra-urile, fericirile, esteticile, beneficul și optimul.
Omul teluric este covârșit de impurități, lesturi, deficiențe și profan pe care le generează și amplifică defectele procesând rebuturile, deșeurile, reziduurile și scabrosul.
Prin vocația asumată, extraordinară și la superlativ teluricul se sublimează, iar lesturile din el capătă forme spirituale și consistențe superioare, iar substanța sa se spiritualizează, rafinează, elevează și stilizează și teluricul se cosmetizează cu estetică.
Teluricul transfigurat și sublimat de vocația care și-a anexat valoarea absoarbe în spațiile sale profane imaginativul, reflexivul și gnomicul dobândind substanță de extra-teluric care se grefează pe sistemul omului teluric procesând astfel uluitorul, uimitorul, extra-urile și rafinamentul.