*
Am înțelegere pentru pietre, fie din ce parte ar veni. Pentru mine, păstrez doar ecoul.

*
Inima sa, un muzeu în care nu mai intră nimeni. Exponatele sale, risipite prin colțurile pe care timpul nu uită să le rotunjească.

*
Fiecare poem este un bilet de adio, scris pentru o îndelungă așteptare.

*
Uneori, îmi pare rău că mi-am risipit viața printre rânduri devenite hrană pentru nemiloasa uitare. Dar ce să-i faci?! Soarta!

*
Dacă oamenii îți întorc spatele, nu-i condamna. E mai bine decât să le privești fața schimonosită de ură.

*
Poți să-ntorci cristalul pe toate fețele, niciodată n-ai s-o vezi pe cea pierdută.

*
Și totuși, într-un capăt de ață poți întrezări firul pierdut.

*
E un timp favorabil pentru filozofard: prea puțină iubire, prea mult fard.

*
Despre albastru ai tot scris. Petele întunecate nu se șterg. Albul să iasă la suprafață cu toate culorile din sine. Și visul să-ți spună că n-are treabă cu nicio culoare. Culorile sunt urmele arse. Visul, doar perspectivă. O perspectivă din care nu te întorci pe aceeași cărare. Pe traseul prescris.

*
Privilegiul azurului poate fi un blestem. O rătăcire din care te-ntorci vlăguit. N-aș zice c-ai lovit zadarnic în poarta închisă. Măcar ai stârnit, problematic, ecoul.

*
Nu toți știu să asimileze ecoul și să-i redea substanța. Totul depinde, aș zice, de calitatea cutiei de rezonanță. De auzul de dincolo de sine.

*
Cum să stabilești un decor adecvat pentru ceea ce nu-și găsește reprezentare? Ideile etern mișcătoare să capete rezonanță.

*
Între blestem și binecuvântare, distanța este, adeseori, de-un pas. Un pas pe care eziți să îl faci.