pe-atunci, trăiam într-o aură cu multe eclipse,
porți prin care se puteau strecura echinocțiile
pe care le fugăream,
pentru ca noi să trăiam în nopțile cele mai lungi.

acum, soarele stă înțepenit
și pare șchiop,
nu-i pe cale,
iar eu nu te mai caut,
tu nu te mai ascunzi.
jocul s-a pierdut
prin ultima dintre cele mai lungi nopți,
și-o aură palidă,
abia licărind,
mai stă în visul ce-am fost,
din ultima visare.

așa-i povestea despre “a fost odată…” dar,
de atunci,
rândunelele au țesut,
de atâtea ori,
cu fir de borangic deșirat de prin nori,
năframe sub care,
muritorii au jucat jocul nemuririi,
fără să se târguiască
pentru acel “…ca niciodată”

porțile-au rămas deschise,
și vin, și mai pleacă,
copiii și jocul,
ce-am fost,
ce-am jucat,
altădată.