Trăim într-o lume care nu există, pentru că ne adăugăm din fiecare clipă care va veni și care încă nu este. Consumismul și globalizarea sunt așadar principalele noastre dimensiuni, pentru că consumăm ceea ce încă nu avem cu aceiași velocitate cu care cuprindem ceea ce nu este al nostru în numele unei proprii deveniri libere. În acest fel, construind spații pentru a oferi sens existenței, de fapt generăm goluri prin care să avansăm dincolo de limite. Din acest motiv tot ceea ce edificăm trebuie să fie din ce în ce mai mare. Esența acestor imensități virtuale este dată de apa vie după care săpăm pentru a rămâne în carnea tuturor. De aceea, a fi în lume înseamnă a fi acolo unde încă nu ești. Este singura certitudine. Ca atare, nu viața este problema, ci dimensiunile prin care aceasta se manifestă ca prezență în fiecare dintre noi, într-un noi integral și într-un noi de dinafara noastră. Cu alte cuvinte, deși trăim, încă nu ne-am născut. Ori nașterea este actul care ne conține întreaga trăire, ori a trăi presupune o eternă naștere, o facere perpetuă, un act creator nesfârșit. Un fel de scânteie a cărei strălucire, în stingerea prin care se preface din flamura focului în praf de cenușă, desenează spirala devenirii din propria stingere. Esența tuturor trăirilor rămâne coborârea lor spre adâncuri pe care le percepem ca înălțări.
Învierea, însă, se petrece în sens invers. Este o urcare prin adâncuri percepută ca o multitudine de căderi. Ceea ce ne rămâne pentru a fi acolo unde încă nu suntem este să o trăim.