o brazdă adâncă gândurile-mi ară
ar trebui să las acolo sămânța nespuselor
să o păstrez sub un giulgiu până când
va germina în cuvinte întregi
care ar putea să zboare
dar nu ca baloanele din iarmaroc
să zboare ca rândunicile atunci când
la început de toamnă își scriu
peste albastrul înalt
povestea care-a început de astă-primăvară
mi-ar trebui o mie de vieți
în una să tac în alta să spun
în una să acopăr în alta s-adun
tot ce am semănat sub toate brazdele
grăunțele
rămase-n așteptare de soare și ploi
după ce-au stat adormite sub zăpada
ultimului anotimp din cealaltă viață