mi se mai întâmplă şi mie, (că sunt şi eu om,
vamă a timpului care trece)
să rămân cu ochii beliţi în golul din tâmplă
ca o statuie din parcul municipal,
impasibil la tot ce se-ntâmplă în jur, în lume şi-n mine...

cu greu, ca împins de la spate,mai apoi, se opinteşte
un gând întrebându-se de nu cumva e un defect din născare...

nu, e doar o aparentă stare de vid în care subconştientul
cloceşte un ceva care să-mi fie-n mai bine...

ca un drogat în sevraj caut cu ochii pixul şi foaia de scris.
sunt acolo pe masă lângă pachetul de ţigări,
de câteva zile rămas nedeschis în aşteptare.
mă îmburic lamentabil ca orice dependent:
acolo rămână că viciul cheamă un altu şi fac buba ce doare...

găsesc scuza. azi nu se pune, e doar ziua în plus...