Buzele tale, ca două sarmale,
Mă-mbie cu dor și cu gânduri banale.
Ochii tăi verzi, sclipiri de smaralde,
Aprind în mine poeme nespuse și calde.

Urechile tale, petale fine,
Aud și tăcerea când treci pe lângă mine.
Gâtul tău firav, ca o liană,
Îmi fură respirația în fiecare săptămână.

Barbia ta mică, ce farmec ascunde,
Zâmbește ghiduș când lumea se-aprinde.
Părul tău negru, cădere de noapte,
Mă prinde-n vrajă și nu mă mai scapă.

Și-atunci mă gândesc, cu poftă și dor,
Că dragostea-n București se servește cu umor:
O sarma de suflet, o glumă, un vin,
Și buzele tale – desertul divin.