Dacă îl citești cu ochii deschiși,
poemul devine noapte.
Dacă îl citești cu ochii ușor obosiți,
își pune pe umeri o mantie de frig
care nu știe să se topească.

Începe aici:
un om singur într-o tăcere prea mare pentru lume.

Poemul își adună zăpada în jurul tău —
nu ca să te înghețe,
ci ca să îți arate cum sună liniștea
atunci când nu are martori.

Acum respiră o dată mai încet.
În funcție de cât ai încetinit,
poemul își schimbă cerul:
dacă ai inspirat scurt — luna devine mică,
dacă ai inspirat adânc — se lățește,
rotundă și grea,
ca un glob de lumină ținut prea mult în palmă.

În următorul rând, poemul te așază într-un loc:
un luminiș fără nume,
unde frigul are propria lui biografie
și fiecare copac știe câte ore mai sunt din noapte.

Aici începe transformarea:

Dacă ai simțit vreodată că cineva te-a uitat,
poemul adaugă un strat de tăcere.
Dacă te-a atins vreodată bucuria fără motiv,
poemul își schimbă culoarea în albastru pal.
Dacă n-ai simțit nimic —
el rămâne transparent
ca să poată respira prin tine.

Atinge-ți tâmpla cu două degete.
Acum versul acesta îngheață ușor:

„Există nopți care nu se opresc niciodată,
ci doar își schimbă temperatura în tine.”

Dacă te-ai gândit la iarnă,
poemul își acoperă pulsul cu zăpadă.
Dacă te-ai gândit la un alt anotimp,
fulgii se topesc înainte să atingă pământul,
iar poemul se întreabă dacă te mai recunoaște.

În final, poemul nu te eliberează.
Îți lasă o rană mică, rece,
undeva între pleoapă și amintire,
și o folosește ca să respire prin tine
ori de câte ori tăcerea devine prea mare.

Ultimul vers se modifică în funcție de ce ai simțit:

dacă ai simțit frig:
„Îți port gerul ca pe o dovadă că încă ești viu.”

dacă ai simțit liniște:
„Ninge în mine doar pentru tine.”

dacă ai simțit altceva, imposibil de numit:
„Poemul acesta te va rechema când nu vei fi pregătit.”