ca o minge dezumflată,  

zace dragostea mea  

la podea. 

nimeni să-i mai numere arsurile,  

nici să-i amintească amânările,  

să-i dea măcar un suflu acolo,  

cât să se ridice trei palme de la pământ,  

să se-nvioreze în ploaie și-n vânt. 

 

ca un phoenix,  

zace dragostea mea  

în cenușă. 

speranța regenerării,  

împrăștiată în cele patru vânturi.  

deocamdată,  

nimeni s-o inspire. 

 

bine, s-ar putea zice,  

se găsește vreunul  

să o umfle cu pompa.  

dar, când e cenușă?  

când e cenușă?  

dacă mai există un miez de jar,  

în cântec de rouă  

și-n plânset de vânt,  

lasă-l să ardă  

până la capăt!