o ipoteză cu cu gust de prerogativă a civilizației

Cîinii vagabonzi sînt botezați comunitari, dar sînt castrați ca să nu se mai înmulțească fără opreliști.

Comentariul de mai sus este făcut la un text din pagina de autor și, deci, nu a apărut în pagina principală, dar el conține o idee demnă de a fi lămurită. Nu am să intru în amănunte de locație, prietenii știu de ce. Am făcut în el o greșeală și, cum se întîmplă uneori, ea a fost un bun prilej să-mi dau seama de o rătăcire deschizătoare de alternative.

ah,

n-am vrut să zic cu-cu! Sau e vremea? Să ne trezim. La realitate.





Cazul este acesta: un lătrător de profesie, poate determinat genetic, se pripășește într-o comunitate urbană, civilizată. Pare să prezinte documente de apărător al artelor și stagii în domeniu, dar se asmute mereu asupra localnicilor și din instinct îi hăituiește. Și uneori, pe alese, își înfige colții în cei mai slabi de înger.

S-ar putea ca totul să nu fie, cum a spus cineva, decît o bufonerie tristă și fără har. Există însă iubitori de animale care, miloși peste măsură, ies în agora și hrănesc ostentativ lighioana. Căci, se știe, e mai ușor să iubești animalele decît monștrii umani.

(Mușcați de cîinele nevaccinat – nu știi niciodată dacă nu e deja turbat –, ei jură, cuprinși de un elan liricoid, pe vorba lui Nichita care sună cam așa: Mă mușcă un cîine! Văd prin el ca printr-o fereastră.)

Primăria însă, mai vigilentă, a votat măsuri mai chibzuite. Mai salubre. De data asta a oferit lătrătorului un adăpost de unde, după gratii, să nu mai tulbure comunitatea. În curînd va avea și privilegiul de a fi castrat, cu toată pompa igienico-sanitară.

Anul trecut m-a înhățat și pe mine, pe la spate, un “comunitar”. M-am vaccinat. Cinci ani nu mai am voie să turbez.