Avea in mana un creion chimic, o bucatica de carbune cu mofturi, il intorcea pe toate partile dar nici nu-l vedea, gandurile ii trasesera cortina peste ochii obositi si parca nici macar culoarea nu mai razbatea prin ei. Trenul mergea in ritmul obisnuit, parca ii stia bataile inimii mecanice pe de rost. Statiile erau doar mici sincope in drumul lui. Ca o vietate de otel prin vinele careia curgea energia electrica, trenul i se supunea mereu. Il incaleca si-l pintenea tinandu-i fraul ruginit si deindata trenul pornea nebun spre destinatia obisnuita, unica, singura, inacceptabila, indezirabila destinatie. Fiind o creatura a extremelor pornea la drum desi nu-si dorea absolut deloc sa ajunga, daca s-ar fi putut sa se piarda, sa treaca in alta dimensiune, sa piara prin combustie spontana, orice numai sa nu ajunga, ar fi ales cu placere alternativa.
Oraselul din Spania fusese in viata lui ca o vedere cu un cactus mic si inflorit prinsa pe un frigider alb ( oare de ce nu se fac frigidere albastre ?) cu un magnet auriu pe care scria fin „ Iubesc Pamantul, e singura planeta pe care se gaseste ciocolata „. O gura de suc de portocale intr-un cocktail natural, o caramida sparta intr-un zid perfect… si asocierile ar fi putut continua. Orele treceau altfel acolo, viata parca nu se manifesta cu atata pofta, casele pareau goale, curtile ingrijite pareau si mai goale, nu tu pitici de gradina, nu tu fantani, nu tu nimic, palmieri si iarba parjolita peste tot.
Predeal.
Un fel de ultima frontiera, trebuia sa se hotarasca …sa coboare ?
Si-a coborat.
Alo?! M-am intors….
Esti in Bucuresti ?
Am venit sa-ti aduc ceva….
Nu s-a dus la ea, a asteptat-o in gara, ca un exilat, ca un emigrant caruia i se refuza dreptul de a pasi intr-un oras pur si incoruptibil. Tinea in mana creionul, avea in fata peretele garii si desena in aer, la mica distanta de zugraveala ponosita. Liniile erau strambe, formele incepeau si nu se mai terminau. O casa, un acoperis cu horn, fum…
Cand in sfarsit a aparut, sufletul i se golise de emotie, de angoasa, de orice sentiment si de orice urma de tresarire.
Poftim….
Un creion?
Un creion…. Stii, Gaudi cu asta a inceput Sagrada Familia.
In frigul lui noiembrie, in palma ei mica si transpirata de emotie, creionul incepea sa-si lase pretiosul continut, incepea sa deseneze capodopera unei vieti.
Nu se mai stie daca ea a luat numele lui, daca au avut trandafiri la buchetul miresei, daca vinul a fost alb sau rosu. Dar se stie ca totul a inceput de la un creion.