Un vânt rece și aspru, iscat spre seară, trece în goană nebună învârtind brazdele de frunze galbene și roșii așternute pe lângă ziduri și de-a lungul trotuarelor.
Suspină toamna la fereastra mea. Doar gândul la tine mă alină și-mi face singurătatea mai ușor de suportat. E în jurul meu, mi s-a așezat pe umeri, în păr, pe pleoape. Nu îndrăznește să se apropie de mâna care scrie și care ar vrea să-ți dezmierde tâmplele. Trec fiecare cuvânt prin inimă și-l învesmântez în iubire înainte de a ți-l dărui. De-aș putea să aprind pe cerul nopții steaua iubirii mele! Să-ți răsară târziu, în amurg, s-o găsești neclintită în zori. E pustiu și mă întristez...dar nu pentru mult timp.
Pornesc spre casă încet, plimbarea îmi face bine. Rătăcirea fără un scop precis printre oameni străini, cu gândurile mele, face și ea parte din micile trucuri împotriva singurătății. Te simt lângă mine, te simt aproape de sufletul meu.
Sunt o adiere de vânt...uneori chiar și "sălbatică"... sunt lumina caldă a dimineții ce-ți atinge genele lungi pentru a-ți deschide ochii să vezi splendoarea ce te înconjoară. Eu sunt o rază de soare caldă și firavă ce-ți mângâie obrajii...eu sunt roua de pe firele de iarbă ce-ți atinge gleznele...eu sunt un cânt al păsărilor ce te încântă cu ciripitul lor vioi...eu sunt o adiere de vânt sălbatic ce-ți răsfiră firele de păr. Sunt un gând răzleț ce te face să tresari în clipe de singurătate și alinare...iar tu ești sprijinul meu în lumea reală...cufundată în visare.