Nu merităm aducerile-aminte,
Amestecul de umbre cu amar.
Am plâns ca-n fața unui blând părinte,
Cu glasul zămislit într-ul altar.

De ce mă iartă timpul tot lasându-mi
Câte-un copil pe pragul dintre lumi,
De ce nu-mi smulge pieptul sfâșiindu-mi
Speranțele-nghețate strânse-n pumni?

Cu răni ce nu-și mai știu "de ce"-ul
Paharele veninului se varsă,
Se scaldă-n plâns un țipăt fără gură
În rochie de moarte și mireasă.

Din jocul chiuit de îngeri
Mi-a mai rămas un dumicat de sare,
Și l-aș mânca, flămândă-n orice clipă!
Dar a crescut din sânge și din carne...
Din mine...și mă doare!