Alunec ușor spre valea necuprinsă
A visurilor mele...
Surprind cu privirea pânza sa întinsă
Și cerul plin de stele.

Aș privi înapoi, dar visul ar piere,
În lumea reală.
De-ai fi tu în vis nimic n-aș mai cere,
Ce cameră goală!

Și-mi pare că-i noapte și-i rece.
Iar codru-i pustiu.
Cărarea e goală si nimeni nu trece,
Doar eu mai sunt viu.

Departe cu ochii, privesc larg în zare
Luciri ce dansează...
Zăresc printre ramuri răsărind pe mare,
O stea ce veghează.

Și-atunci ca un sunet străvechi si uitat,
Răsună departe.
E cântecul mării prin aer purtat,
În veci fără moarte.

Pășesc înainte, m-apropii încet,
De mare - stă calmă...
Și susurul blând devine-un bocet
La liniște veșnică-ndeamnă.

Și pot ca sa jur că nu mai e vis,
Ce valuri lichide!
E marea de vină, mă cheamă-n abis,
În-a morții măiastre firide.

Cu șoaptele ei parcă-ncearcă acum
Să cheme și luna...
Să-și lase în ceruri al ei veșnic drum,
Să-și uite cununa.

M-așez pe nisipul cernut ca prin sită
Ispitele-nving
Privesc spre boltă, e zâna-mi iubită,
Nu pot s-o ating.

Zâmbesc dar acum: Știam c-ai să vii!
Pe-o stea luminoasă.
Din suflet meu tristețea pieri
Ce noapte frumoasă!
......................................

De ce nu cobori dar la mine?
Lumină din cer!
O-astept înfrigurat dar nu vine,
Și simt cum visele pier.

Doar marea-i a mea alinare,
Și valurile toate m-ating.
Mă mângâie, dar tot mă doare.
Și simt încet cum mă sting.