greu de atîta alb
gutuiul îmi pîndește
cu ochi florali
și tîmpla și pupila
nu suflă vînt și parcă
gutuiul îmi vorbește
cu tremurul din frunze
și îmi cerșește mila

buldozerul pufnește
scrîșnește din șenilă
își potrivește lama
și crunt lovește-n plin
în neputința fugii
tăcînd în disperare
gutuiul se apleacă
și plînge cu petale

mă doare rana-i albă
și mă crispez de frică
livid sar și m-apropii
mînat de ceva tainic
ceva ce port în sînge
de la-nceput de lume
nedeslușit dar trainic
ceva ce n-am cum spune

julit
cu ramuri frînte
îndurerat zîmbește
gutuiul cînd mă vede
și trudnic se ridică
din nou spre verticală
să rîdă-n frunza-i verde
mai vrea
cu trupul tot o rană
gutuiul meu tot speră