e prea mult fum lângă această țigară
și prea multă lumină în iarnă
cu palme fierbinți îți ating chipul
ca pe un trofeu al ratărilor
numai atât a rămas
ascuțitul privirilor
apoi ne pătrundem cu forță

ca o iubire venită de departe
începe ușor să te împungă înăuntru
inima ți se face mică până dispare
lovești cu pumnii în ușile care insistă să rămână închise
îți faci bagajul deși nu l-ai desfăcut niciodată

nu-ți amintești unde e periuța de dinți
unde e ceasul
timpul începe să te strângă
ca niște pantofi noi
în inevitabila cădere
durerea pare din ce în ce mai scurtă
și scoți din tine viața cu un gâfâit sugrumat

îmi place starea asta în care neputința nu e un impediment în găsirea ratărilor