Mă simt ca într-o prăpastie de cuvinte... și cad undeva într-un haos fără clipe... mă dor toate știrile, prăpăstiile astea înalte venite dintr-o lume ce nu-mi mai aparține. Aș vrea să vin, să te întreb cui a folosit mizeria asta de dincoace de libertate... dar nu mai am pași, nu mai am elan, nu mai am orizont... o umbră a iubirii îmi mai păstrează zabetul lacrimei, diamant șlefuit în durerea renunțărilor absurde... Am avut fericirea în palmă dar am lăsat-o în dar altora... luați voi dragilor potopul de iubire, noi doi oricum urcând pe rug nu mai avem nevoie de nici o lumină... Și uite, ce întuneric s-a făcut... iubirea aia nu putea fi a altora... din sacrificiul nostru ei au înțeles că se poate trăi fără suflet, fără lumină...