Firma născătoare de Pokemon a fost chemată în judecată pentru folosirea abuzivă a culorilor stridente în producțiile sale. Apăruseră cazuri de leșinuri convulsive la copiii ce aveau ghinionul să stea prea mult în fața sticlei reflectoare de monstruleți. Îngrijorat, am redus intensitatea culorilor la propriul receptor TV. Preventiv. Am și eu un fiu pe care nu vreau să-l las agresat de televizor. Dacă, după strunirea aparatului, Pokemon apare cît de cît normal, uneori, imaginile altor programe virează în gin-nokoshi*). Nu mă deranjează. Descopăr uneori nuanțe greu de deosebit în condiții obișnuite.

Și totuși, de ce majoritatea celor ce privesc televizoarele setate impecabil, după ce le închid, văd lucrurile în alb-negru? Să fie din lipsa de timp? "Nu mai avem timp pentru nuanțe" spunea deunăzi un cunoscut om de cultură. Aș întreba: nici măcar pentru perenul cenușiu? Chiar într-atît să-l fi afectat stridențele pe filozoful nostru, altminteri, prin vocație, maestru al nuanțelor? Oare nu i-ar fi mai potrivită terapia prin gin-nokoshi în locul celei prin scris filipice în negru și alb, în negru pe alb? Zic și eu, așa, de pe poziția mea de cîrciumar. Iertată-mi fie îndrăzneala.


--------------------------
*) gin-nokoshi - citește ghin-nocoși - (literal) lăsarea argintului [pe loc]. Prin eludarea unei faze de prelucrare, pelicula color păstreaza parțial particulele (opace) de argint. Este o tehnică cinematografică de sinteză a retrospecțiunii, artificiu inventat de regizorul Kurosawa Akira. Imaginea pare simultan și mono- și policromă. E drept, culorile sunt estompate, însă integrate, uneori frumos, alteori dureros, prin post-procesare cerebrală.