Înainte de-a lătra, îmi cer iertare.
De la Ela, pe care de-abia o cunosc, pentru că, poate, n-ar fi fost de acord să scriu ce scriu acum.
De la cei cărora nu le sunt adresate aceste rânduri.
Apoi de la acei confrați, care pe drept cuvânt m-ar acuza de folosirea unui titlu „atrăgător” de atenție. Au dreptate.
Latru acum și spumeg:
Nu m-a deranjat mârșăvia agresării unui poet pentru îndrăzneala de a interpreta un solo pe o singură coardă, mai violoncelă, mai însingurată, mai molatecă, mai altfel decât zilele armoniilor complicate.
Nu m-a deranjat tragerea pe roată a unui poet pentru îndrăzneala de a-și fi ascultat pentru o clipă iar, bătaia inimii, redescoperind-o, scriindu-și bucuria împachetată demult lângă păpușile cu fețe puțin crăpăcite, de porțelan.
Nu m-au deranjat metodele gen „Ministerul Iubirii”/Orwell, încercând să-i smulgă poetului alunecarea în alterdependență.

Am turbat însă cînd ați îndrăznit să numiți „albastrul de voroneț”, clișeu.
Am turbat când ați îndrăznit să numiți „amiaza și miezul nopții”, clișeu.
Am turbat când ați îndrăznit să numiți „păcatele sângelui”, clișeu.

Am turbat apoi de tot, când ați îndrăznit să numiți „lumina din cruce și sufletul Domnului”, clișeu.

Ați încercat voi, omorâtori de păpădii, să aflați câtă intimitate interpersonală, de copil sfios implică folosirea cuvântului „suflet” în legătură cu Dumnezeul care este „duh-spirit”?

Ați încercat voi, barzi de siliciu, să înțelegeți mărinimia aproape absurdă, aproape apostolică din ultimele cuvinte în care poetul e pregătit să-și jertfească propriul destin, de teama egoismului?
Nu?
Citiți vă rog, atunci, „personala” Elei, așa cum se cuvine.
Nu știți cum se cuvine?
M-am liniștit. Mai e speranță.
Și voi cădeți în categoria „Iartă-i Doamne, că nu știu ce fac!”
Mă duc să-mi fac vaccinul anti-rabie.

Cu greu, dar cu respect,

P.S. În eventualele comentarii, nu folosiți cuvinte ale limbii române care pot fi găsite și în DEX. La nivelul unora dintre dumneavoastră, acestea ar fi prea... clișee.