„Unde ești?”, m-ai întrebat atunci.
Eu tăceam speriat
De nimicnicie
În timp ce nu știu cine
Debita înspre Tine minciuni
Și acuze.
Nu îmi mai găseam genunchii
Prin iarba ce se vroia de-acum cosită,
Mi-era sete de cine știe ce vremuri
Și nu mi-era dat să beau altceva
Decât cuvintele lacrimi
Pe buzele Tale
Și din alergarea mea...

„Unde sunt, Doamne?”, întreb mereu.
„Unde sunt, de îmi ninge în suflet cu
Atâta neagră patimă???”