stai la ușa dinspre grădină,
în plină lumină, mult nemișcat și gol
să te acopere raza albită ca un giulgiu
peste picioare, până la piept,
să amorțești pivind fără zare,
să te alungești după raza de soare,
moale să te scurgi pe dale
visând fluturi cu aripi incolore
a căror culoare e acum petale
căzute pe prag de le atingi
cu degetul mare devenit crisalidă
și puf de păpădie plutind indecis
deasupra ta, de parcă n-ai fi,
de parcă ar ști, înapoi spre gradina
cu miros de sulfină ...
apoi zâmbești petalelor moi de măceș
pentru buze și pentru pleoape,
moi ca buzele mele,
iubitul meu cald...

...să le săruți pe ele,
cât mă aștepți.