LA MORMÂNTUL LUI MIHAI EMINESCU

În cimitirul Bellu stă mâna ta de oase,
ca niște versuri albe, la mila unui critic,
căci poezia n-are palate, și nici case,
doar geniu în azilul unui mormânt fatidic -

și peste tine-acordă ninsoarea o baladă,
și ploile - o doină, și vântul - O scrisoare,
pornește un luceafar, și altul dă să cadă
în nebunia lumii, ca soarele în mare -

și-ai vrea să dormi la țărmul falezelor ce-ți cântă
pe-aleile de tâmple, pre gândul tău, rănitul,
să-ți fie chinu-n moarte să nu-ntrevezi sfărșitul
eternei noastre patimi, de-a ne slăvi, slăvitul -

căci numai ei poeții, cu mâna lor de carne
mai fac spre ceruri semne, că sângele pe lume
se vinde, nu e gratis, că sfinții nu au nume
și poezia nu dă nici morților o pâine -

și lumea e aceeași de o eternitate,
și straie - goliciunea, în ce o pot ascunde?
și astăzi ești putere, și mâine te pătrunde
un ger al veșniciei, și-al scârbelor imunde –

de-aceea n-ai nici straie, nici pânză peste oase,
și scrii, acolo-n groapă, "Mortua est", "La steaua",
și niște schimnici, încă, te recitesc pe neaua
pe care poezia e violată-n masă,
ținându-și strâns, pe limbă, prea putrezită,
carnea...