O suavă melancolie tristă
îți este o linie de centură,
te înscrie singură pe o listă
lângă un ghiocel cu privirea pură.

Nu poți să crezi că trandafirii
pot fi ținuți în agonie
și-ai pus sămânță de primăvară
în iarna cu monotonie.

Aștepți să răsară florile-n deșert,
culori ai pus pe ramele eterne,
nu știi timpane sparte în concert
și nici iubiri găsite cu lanterne.

Dar ochii tăi au zarea nesfârșită,
sufletul ți-e darul eternității,
lacrimile le-ai strecurat prin sită
și ai pierdut bumerangul blândeții.

Și azi ești o cascada anonimă,
pe care peisajul o condamnă,
nu ai acordurile puse-n rimă,
și totuși zâmbești prea tristă doamnă.