n-am avut
iscusința păianjenului
în a-mi împleti
anii trecuți / în fire de zbor
nici măcar pe cea a fluturelui
în a-mi croi firele mătăsoase
ale vreunei gogoși

trecutul meu
se răsfiră ca o lână încâlcită
printre angoasele vanității rănite
ale sufletului
ce se încăpățânează / pervers
să-mi ațâțe simțurile
picotinde în aburul nedigestibil
al ideii
de o parte și de alta
a peretelui dintre retrăiri
zvâcnind mocnit
o părere de fum
ca o sfială
angoasată de ochii pisicilor negre
care scarpină întunecimea ungherelor
în spasme agonice

n-am știut că
stelele sunt praful pe care
zeii îl aruncă în ochii muritorilor
ducându-i de mână
spre zbaterea muribundă
din deșertul absurdului

credeam că
numărând stelele / prin inima iubitei
praful îmi va feri ochii
de sudoarea furtunii
iar poezia mi se va dărui
ca un pântec de zeiță
ce n-atinge niciodată
adâncimea visului

speram că
ridurile cerului sunt
înțelepciunea zeilor
și nu un exil / al memoriei vântului
alunecat pe mâneca nopții
cu bufnițele înfipte în întuneric
curgând în pâlnia lui
în aval de coșmaruri

puține cărămizi
din peretele destinului
îmi sunt cunoscute
meșterul însuși
mi-a clădit temelia
cu pietre agnostice
din diaspora gândurilor
lăsându-mă să mă cutremur
sub tropotul de cai al cărămizilor
să-mi caut cuvintele
ca pe o oază a binefacerii
din deșertul unui alt nisip
să le culeg
și să le lipesc pe hârtie
supărat pe atâta tăcere