Este rănit, ca și o biată căprioară inocentă
Agonizând pe un covor de frunze, lut peste lut,
Sânge pe sânge, biet copil pierdut într-o dementă
Lume, privind cu teamă chipul ei cel slut.

În mijlocul haitei de oameni ce urlă barbar
Copilul e privit cu cruzime de ochi păcătoși,
Legat cu sârmă pe un negru altar
În chip de ofrandă unor zei mincinoși.

Copilul se zbate zadarnic și milă imploră
Călăul se îndreaptă spre altar cu biciul lovind
În copil. Rugămințile toate el surd le ignoră
Cuțitul și-l scoate și-n carnea cea albă îl împlântă răcnind.

Copilul adoarme încet, pășind spre lumină,
Lăsând în urmă lumea cu tot ce e în ea,
Neprihănit el suie spre bolta senină
Mântuind peste tot, luminând ca o stea.