Nu știu de ce strig abia acum în mine
Ca-ntr-un cîmp translucid
În care se inverseaza sensurile ierburilor.
Nu știu ce sens mai ține în aer
Astăzi încă ude, cearșafurile albe ale morților
Ce mi-ar fi putut fi soți, frați,
Prieteni de o zi sau de un veac,
Sau ceasuri pentru o secundă măcar,
Nu știu de ce merg mereu cu același tramvai
Pe sub pămînt, pe urmele unor amintiri subterane
Dintr-un vis cristalin, plin de umbre albastre.
Abia încep să văd printre fluturi de noapte,
Abia mișcîndu-mă în rochia moale de mătase
Cusută din cearșafurile
Care au acoperit ieri fețele unor morți prea triști.
Ei nu mai sînt, iar rochia nu am putut decît
Să o las la uscat pentru încă o vreme.
Visul meu este la început de destăinuire.
Corpurile goale cheamă tandre apusuri de gînduri
Și de aceea mă refug uneori cu ei
În aceleași catacombe de ieri.
Nu-i mai pot înveli decît poate cu cîntecul
Care străbate uneori nopțile, ascuțit și tandru,
Mirosind a busuioc presat.
Cămașa aceea albă, cu care am cusut amintirile
De la un capăt la altul al tranșeelor
Mi-a devenit o comodă, rezistentă la stres
Sentință la moarte cu încetinitorul de viteză
Într-un secol în care melcii sînt deja fosile.