Pînză în alb-negru


La marginile serii vin copiii,
pe tîmple-i poartă pe părinți,
curg lacrimile albe ale iernii
și viscole de patimi spun dorințe –


cuvinte-n care se deschide ochiul
întors de mult dintre căințe...


în acest ochi se rușinează lumea,
aleargă goală către brațul meu
și vine de sărută mie ochiul,
lipindu-se de el ca de un zeu.


pe umăr îmi șoptește c-o să moară,
nu mai e timp să-i mulțumesc grăbit
și plec încet din viscole și ierni,
ducînd pe umeri trupu-mi, încă neputrezit.


cuvinte-n care se deschide ochiul
se-ntorc acum la cel iubit,


la cel privit, pictînd.